 |
|
|
Iar încep cu o scurtă precizare, da chiar scurtă de data asta, așa cum va fi și expunerea și voi explica la urmă de ce.
Când spun aici ”stat”, înțeleg fără putință de tăgadă chiar faptul de a sta, o ședere, rămânere, zăbovire. Nu înțeleg deci nimic din accepțiunea juridică a termenului de ”stat”, ca instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni sau care angajează sau se referă la acest ”stat”.
Bine veți spune dar cum dracu să câștigi, dacă nu faci nimic ? Chiar o afacere ca atare, deși nu presupune un efort fizic, sau mai ales nu neapărat un efort fizic, necesită un efort intelectual consecvent în a stabili legături între diverse personaje implicate, calcule de valori bunuri și dorințe ale consumatorilor. Finalul e sigur, cum să fraierești mai tare, să plătească consumatorul cât mai mult pentru produsul tău obținut cât mai ieftin. Win-Win, vin banii frate !
Totul aici are o evoluție istorică spectaculară și a început cu mișcarea ”pe sub tejghea”. Adică vânzătorul care avea pe mână fel de fel de bunătăți, raționalizate pentru primii 5 oameni din coada de 100 din fața magazinului, păstra câteva din ele pentru cei ”cunoscuți”, rude și amicii în rang prioritar. Ăștia din urmă nu stăteau la coadă ci primeau bunătățile direct din mâna vânzătorului pe sub tejghea, ca să nu vadă cei de la coada de afară. Restul rămâneau cu dorința, pentru care trebuia găsită o modalitate de satisfacere și deocamdată pe credit.
În aceste scurte rânduri, mă refer totuși chiar la ceea ce se înțelege din titlu, fără sub-înțelesuri. Să câștigi, pur și simplu stând, iar stratagema asta ingenioasă are în mijlocul ei ceva legat de ce înțeleg eu prin ”rechiziții”. Rechiziția în dicționarele oficiale, desemnează un act prin care un organ al administrației de conducere ia de la mulți alții, dar numai în împrejurări excepționale, anumite lucruri cu obligația de restituire sau contra plată.
Dar asta e în dicționare. aici e cu totul altfel și este așa numai datorită evoluției naturale în destinului omenirii. Aici rechiziția este tot un act, adică ceva făcut cu bună știință, dar unul prin care nu se ia direct, ci prima dată se dă și apoi se ia. Hai că v-am încurca rău ! Să explic mai pe îndelete.
Pentru început, spre exemplu, se face la resteurant planul rechiziției: ține consumatorule o clădire cu destinația de bibliotecă, care a costat enorm față de altele de prin alte țări. Da, este adevărat că ea nu arată așa scump, dar asta pentru că nu ne permitem să trăim în lux !? Și chestia aia minoră cu scurgerea de la toalete are nevoie de un mic și nou plan. Sigur că vei primi darul și cum poți să îl refuzi, că doar este ceva de care te poți bucura, intelectual rafinat de tine. Apoi, abia după ”primire” ți se ia și nu așa tam-nesam, ci totul, în rate prin consum fără ca tu să simți deodată o mare durere. Operațiunea e instrumentată conform prescripțiilor diabolice din codexului financiar. Pentru fiecare bob de mazăre, pe care îl mănânci, dai pe urmă nouă-zeciuiala și dacă nu vrei nu e după tine, e după cum te conduce zgarda financiară.
Dacă afacerile de stat chiar înseamnă să câștigi foarte mult fără să faci nimic, mă rog în afară de grimase și diverse producții spectaculare intelectoide, rechizițiile chiar înseamnă însă un efort serios de mascare.
Cum faci o rechiziție ? Pentru început integrezi în schema operativă cât multe personaje, de la diverși specialiști în diverse probleme toți consumatori, la Înalți Funcționari și umilii lor asistenți, care vor înclina din cap în favoarea operațiunii. După ce ai făcut schema de personal îi pui pe aceștia să creeze volumele întregi de memorii justificative, toate scrise cu caractere cursive într-o limbă tehnică de lemn și încă necunoscută.
Proiectul nu trebuie să fie necesar pentru uzul consumatorilor, sau mai ales nu trebuie să fie deloc necesar, pentru că de va fi necesar, punerea lui în practică poate să ridice diverse întrebări. Dacă proiectul ar fi o autostradă, de exemplu, toți ar sări în sus că e prea scump km, că e prea scump podul ăla, că durează prea mult lucrarea și parcă nu se mai termină odată, că toți iau câte ceva și îți fac șosele prin curtea părintească, etc. Nu proiectul de rechiziție trebuie să fie ceva la ce consumatorii nici nu se așteaptă și nici nu bănuiesc că ar exista. Aici se pot încadra studiile de fezabilitate și apoi refacerea periodică a acestora, comunicările cu țările vecine, cumpărarea de puști, pistoale și alte echipamente care pot distruge inamicii care se aproprie, supravegherea consumatorilor ce pot deveni peste noapte nemulțumiți de calitatea produselor oferit spre consum, etc.
Cât costă afacerea de stat (șezut, zăbovit), sau rechiziția ? Păi simplu, cât este necesarul tău, al Înalților Funcționari și umililor lor asistenți, plus necesarul urechiușelor din servicii. Mai exact, ca și cuantum ? Tot ceea ce se găsește acum, pe față sau mai pe ascuns, în trezoreria lu’ pește. Dar costul ăsta e numai pentru avans, restul se face pe împrumut. Atât despre bani, că eu nu am acum și nu pot face o comparație pertinentă. Atât despre subiect, căci fiecare afacere de sat și rechiziție are istoria ei și nu este justificat efortul de a le aborda în detaliu.
Comentarii